Despre homeopatie

Luni, 12 Iulie 2010 | Sectiunea: Terapii | Categoria: Homeopatie

Homeopatia este o doctrină medicală  introdusă de Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1755-1843). Nemulţumit de  metodele barbare ale medicinii timpului, printre care purgaţia şi sângerarea erau la loc de frunte şi în care se administrau amestecuri de substanţe cărora nu li se ştiau toate efectele, Hahnemann a căutat să găsească principii ferme pe care să se bazeze practica medicală. Traducând Materia Medicală a lui Cullen (o autoritatea a vremii) el a observat o inadvertenţă în ceea ce priveşte simptomele produse de coaja arborelui de China şi s-a hotărât să experimenteze efectele acesteia pe el însuşi. Rezultatele le-a notat cu minuţie şi a observat că această substanţă poate provoca simptome asemănătoare febrelor intermitente pe care le vindecă. Astfel  au apărut primele două –şi cele mai importante – dintre principiile noi sale doctrine : principiul experimentării pe omul sănătos al efectelor diferitelor substanţe şi  principiul similarităţii.

Hahnemann a fost un om de ştiinţă, medic şi gânditor de o profundă originalitate; după el practica medicală nu se poate baza pe teorii ci doar pe fapte certe , rezultate ale unor experimentări făcute cu acurateţe;  înainte de Claude Bernard  el a folosit principiul experimentării, unul dintre eseurile  sale de început numindu-se chiar „Medicina Experienţei” ( 1805). Strădania de o viaţă a lui Hahnemann a fost aceea de a găsi principii raţionale ferme şi simple pentru practica medicală; acestea au fost publicate în opera sa capitală Organonul Medicinii Raţionale, editată în şase ediţii, în care se ocupă de toate aspectele homeopatiei.

Conform Organonului , idealul practicii medicale este „refacerea rapidă, blândă şi permanentă a sănătăţii sau, altfel spus, îndepărtarea şi anihilarea în întregime a bolii pe calea cea mai scurtă, mai sigură şi mai puţin dăunătoare „ [ Organon, paragr.2, pag 77]
Pentru a împiedica reacţiile adverse stârnite de diferitele substanţe sau riscul intoxicaţiilor, Hahnemann a diminuat progresiv  dozele folosite; iar după o perioadă a introdus scara centezimală de diluare, ajungând la aşa numitele doze infinitezimale. Ceea ce este esenţial  în prepararea remediului homeopatic este faptul că la fiecare diluare are loc o scuturare energică, ritmică, prin care informaţia substanţei  este reiterată asupra lichidului solvent. Astfel remediul homeopatic nu este doar o substanţă diluată ci una „dinamizată” sau „potenţată” , fiecare treaptă de diluţie fiind astfel preparată încât deşi substanţa diminuă , informaţia conţinută este transmisă mai departe. Termenii în care se pot înţelege remediile homeopatice nu sunt moleculari ci informatici : aşa cum diminuarea instrumentelor de stocare din informatică nu a dus la  pierderea informaţiei ( dimpotrivă astăzi cip-uri de memorie forate mici conţin informaţii imense) , la fel remediul homeopatic în doze infinitezimale  păstrează informaţia substanţei.
 
De ce este nevoie de homeopatie?
Dacă nu ar exista, homeopatia ar trebui inventată …pentru că ea răspunde unor probleme reale ale medicinii. Nevoia unei alternative care să folosească substanţe diminuate apare datorită multitudinii de reacţii adverse ce apar la folosirea medicamentelor. Sunt reacţii de sensibilizare ce duc la alergii şi care , uneori , fac imposibilă utilizarea unor medicamente. Homeopatia ţine seama de aceste idiosincrazii individuale.
Pe de altă parte, alopatia este cantonată ferm în domeniul tratării entităţilor nosologice bine definite ( a bolilor)  dar complexitatea reacţiilor umane la boală este foarte mare, ceea ce face ca boala să nu se prezinte ca o realitate abstractă ci, în fapt , avem de a face cu bolnavi care prezintă boli. Homeopatia ia în seamă nu doar simptomele bolii ci toate simptomele şi caracteristicile individului bolnav, fiind astfel o doctrină holistică şi răspunzând nevoii de completitudine a pacienţilor şi medicilor.  Există o mulţime de condiţii de graniţă, prost definite nosologic, în care deşi suferinţa este reală , perspectiva strict nosologică a alopatiei nu le face faţă. De asemenea există perturbări ale sistemului imun sau ale homeostaziei organismului care necesită o echilibrare a acestuia şi nu doar o acţiune strict simptomatică; acestea sunt domeniul predilect al homeopatiei.
Pe de altă parte, pacienţii au devenit din ce în ce mai conştienţi de riscurile tratamentelor chimice cu doze mari ( care uneori au şi eficacitate relativă) şi doresc o alternativă mai puţin nocivă şi mai naturală. Abuzul de antibiotice, de corticoizi, de antidepresive sunt o tristă realitate a zilelor noastre şi mulţi pacienţi doresc o medicină care să le evite.
 
Principiul similitudinii – „similia similibus curentur”
Este principiul fundamental al homeopatiei care a  dat numele acestei discipline ( grec. Homoios = similar). Conform acestuia orice substanţă  capabilă să producă anumite simptome asupra indivizilor sănătoşi în doze ponderale este capabilă să le şi vindece în doze diminuate. De aceea, fundamentul faptic pe care se bazează homeopatia îl reprezintă colecţiile de simptome produse de diferitele substanţe grupate în cărţi numite Materiile Medicale homeopatice. Pentru un bun rezultat al tratamentului homeopatic, trebuie ca imaginea substanţei ( rezultată din toxicologie sau experiment pe omul sănătos) să se suprapună cu imaginea simptomelor pacientului. Cum însă simptomele generale ( oboseală, inapetenţă etc.) sunt comune mai tuturor substanţelor, de cea mai mare importanţă pentru  găsirea remediului corect sunt simptomele „particulare, stranii, neobişnuite” [ Organon, paragr.157] care individualizează cazul şi care, regăsite în Materiile medicale, aduc mai multă certitudine în găsirea substanţei curative. Deoarece în timp baza de date s-a lărgit considerabil, a apărut nevoia unui instrument de lucru în care să figureze toate simptomele şi  substanţele care le-au prezentat. Acest instrument este repertoriul homeopatic care grupează simptomele pe capitole şi localizări ( de ex. „Mentale”, „Cap”, „ Abdomen”, etc.), care defineşte  fiecare simptom cu toate modalităţile şi aspectele sale şi indică remediile la care respectivele simptome au fost găsite. Cel mai celebru  repertoriu este acela al lui J.T. Kent. Astăzi, cele mai uşor de utilizat repertorii sunt cele în formă electronică, programe de calculator care permit o căutare rapidă şi analize detaliate.
Deşi toate simptomele pacientului trebuie luate în considerare, nu toate au aceeaşi importanţă. Cele mai pregnante, cele mai particulare sau cele resimţite mai intens sunt mai importante. Atunci când se iau in considerare toate simptomele pacientului şi se caută remediile corespunzătoare în repertoriu, se face o aşa numită repertorizare; când unor simptome li se atribuie un grad mai mare de importanţă se face oierarhizare a simptomelor. Aceste două operaţiuni sunt importante pentru a găsi remediul similar pacientului.
Din punct de vedere clinic există două tipuri de similaritate. Similaritatea completă ( similibus) este situaţia în care remediul găsit se suprapune în totalitate peste imaginea pacientului; el este „remediul pacientului” şi are o acţiune profundă şi rapidă. Nu întotdeauna este posibil de găsit acest remediu. De aceea de multe ori se administrează conform unei similarităţi incomplete ( similia) un remediu care este cel mai apropiat stării pacientului, cu acţiune limitată şi temporară , care în timp trebuie completată cu un alt remediu.
 
 
Sursele Materiilor medicale homeopatice
Există trei surse principale pentru a forma imaginea acţiunii substanţei ce va deveni, prin preparare specifică , remediul homeopatic. Prima dintre ele este reprezentată de rapoartele toxicologice ( care arată efectul substanţei în intoxicări accidentale sau ocupaţionale) şi de rapoartele asupra iatrogeniilor, a simptomelor apărute ca efecte adverse în urma administrării de medicamente. Este o sursă importantă pentru că aduce simptome de mare certitudine ce reflectă efectul primar, direct al substanţei asupra omului. Astfel a rezultat ,  de exemplu, că  Belladona produce midriază, Mercurul ulceraţii, Plumbul colici şi polinevrite.
O a doua sursă a Materiilor Medicale o reprezintă simptomele apărute în urma administrării de substanţe diluate, sub limita toxică, la voluntari sănătoşi, în scopul producerii experimentale de simptome specifice. Procesul se numeşte probare sau , în termenul încetăţenit, - proving, şi are ca rezultat simptome care reflectă mai mult efectul secundar al substanţei , respectiv reacţia organismului. Simptomele rezultate sunt de multe ori foarte specifice şi particulare pentru că rezultă din sensibilitatea specifică a unor probatori la acea substanţă.  Noţiunea de individ sensibil este esenţială pentru homeopatie: aşa cum indivizii care au o anumită sensibilitate la substanţă produc simptome specifice şi particulare, la fel, dacă un bolnav prezintă acele simptome în cadrul bolii sale , conform principiului similitudinii, el este sensibil la acţiunea remediului homeopatic respectiv. 
La început provingurile homeopatice au fost făcute cu doze foarte puţin diminuate, dar astăzi cele mai multe se fac cu diverse diluţii homeopatice. Un proving cuprinde un număr mai mare sau mai mic de probatori  cărora li se administrează  substanţa şi se desfăşoară sub conducerea unor supervizori. Provingurile moderne ( conform indicaţiilor Comitetului European pentru Homeopatie) [RRH, nr. 22] se fac în simplu sau dublu orb; fiecare probator ţine un jurnal de proving în care notează toate simptomele apărute; la sfârşit toate simptomele sunt colectate, analizate şi verificate ca reale de către supervizori şi se redactează un raport de proving care este publicat.
A treia sursă a simptomelor din Materiile Medicale o reprezintă verificările clinice ale remediilor care au vindecat anumite simptome. Este de asemenea o sursă de încredere şi de aceea o mare parte din literatura homeopatică se ocupă de descrierea, uneori cu lux de amănunte, a unor cazuri vindecate. Din aceste cazuri se pot deduce nu numai simptomele vindecate dar se poate completa de asemenea imaginea asupra indivizilor sensibili ( a tipologiei) , asupra cauzalităţilor şi tipurilor de evoluţie, asupra relaţiilor între diferitele remedii homeopatice, asupra duratei de acţiune ş.a.m.d. 
 
Simptomele homeopatice
Atât simptomele din Materiile medicale, cât şi cele colectate de la pacient în timpul consultului  trebuie să fie foarte bine precizate. Constantin  Hering, un mare homeopat german care a devenit „părintele homeopatiei americane”, a fixat  într-o formă uşor de reţinut cerinţele unui simptom homeopatic complet pe care le-a  pus în formă de cruce. Ele sunt:
- localizarea; aceasta trebuie făcută cu cât mai mare precizie , atât pentru simptomele particulare cât şi pentru tendinţa generală de a face afecţiuni în anumite zone sau organe, aşa numitul tropism – există remedii cu tropism pentru ochi  ( Euphrasia) sau pentru şold ( Natrium sulphuricum) , pentru partea dreaptă a capului ( Sanguinaria) sau pentru cea stângă ( Spigelia) ş.a.m.d. ; De asemenea se notează  iradierile , migrarea sau înlănţuirea unor localizări ( de ex. de sus în jos sau invers; de la dreapta la stânga, etc.) Are importanţă că un pacient prezintă mai mult  simptome pe partea dreaptă ( de  ex. Lycopodium) sau pe partea stângă ( Lachesis), că durerile sunt pe suprafeţe mari sau pe suprafeţe mici ( Kali-bi), că sunt fixe sau eratice ( Pulsatila). În cazul unor semne obiective, este importantă atât localizarea cât şi descrierea cât mai exactă a leziunilor ( de exemplu forma unui ulcer; localizarea aftelor; aspectul mucoaselor etc.)
- senzaţiile: simptomele sunt resimţite subiectiv diferit de diverşi indivizi şi aceste senzaţii pot face diferenţierea între remedii. Durerea, de exemplu, poate fi ca de arsură ( Arsenicum , Sulphur etc.), de tracţiune, ca de împungere sau săgetătoare, contuze sau ca o presiune. De asemenea trebuie notate şi senzaţiile generale, de ex. lipsa de aer ( Ignatia) senzaţia de somnolenţă ( Nux moscata), de oboseală ( acizii) sau de amorţeală ( Gnaphalium);
- modalităţile: constau în împrejurările şi condiţiile care ameliorează sau agravează simptomele. Agravările pot viza anumite condiţii meteorologice, climatice,  anumite perioade naturale de exemplu , agravare iarna ( Petroleum) sau la căldură ( Sulphur) , la umezeală ( Dulcamara) sau la uscăciune ( Causticum); agravare la vânt ( Aconit) sau înaintea furtunii ( Phosphorus), la lună plină ( Sulphur) ş.a.m.d. . Există modalităţi  orare, de ex. agravare la 1 noaptea ( Arsenicum) sau între 3 şi 5 ( Kalium); modalităţi în funcţie de acte fiziologice , de ex. bând apă rece ( Phosphorus) sau mâncând ( Abrotanum) etc.;
- concomitenţele: reprezintă asocierea unor simptome din domenii diferite ( de ex. cefalee cu greaţă) dar cuprind şi alternanţele ori succesiunile morbide între boli sau simptome ; de ex.  astm care alternează cu diaree sau amigdalite urmate de simptome reumatismale.
O mare importanţă, uneori determinantă pentru precizarea remediului este cauzalitatea; momentul, factorul sau prilejul care au declanşat apariţia simptomelor şi bolilor. Pacienţii recunosc adeseori aceste cauzalităţi afirmând „ din acel moment nu m-am mai simţit bine” . Este de precizat că homeopatia atribuie cea mai mare importanţă cauzelor psihice sau emoţionale care pot afecta profund individul; moartea unui apropiat ( Ignatia, Natrium muriaticum), stresul profesional ( Nux vomica), abuzurile în copilărie ( Staphisagria, Carcinosinum), furia ( Colocynthis), etc.
Din toate acestea se poate deduce că semiologia homeopatică este extrem de complexă şi merge în cele mai amănunţite detalii, scopul ei fiind acela de a crea o imagine cât mai completă a suferinţei pacientului şi de a-i înţelege resorturile şi nuanţele pentru a-l preciza ca individualitate.
 
Principiul individualizării
Dacă alopatia merge de la particular ( simptome şi semne) la general ( diagnosticul de boală), homeopatia face un pas mai departe şi încearcă să ajungă la individul suferind. Este probabil disciplina care aplică cel mai consecvent dictonul „ nu există boli ci doar bolnavi” pentru că ea încearcă să treacă dincolo de noţiunea abstractă a diagnosticului şi să revină la suferinţa concretă a fiecărui pacient. Tratamentele homeopatice vindecă boala prin reacţia pe care o iscă în pacient, prin punerea în mişcare a resorturilor sale de autoechilibrare fiziologice, psihice şi imunologice. Pentru ca această reacţie să aibă loc, trebuie ca remediul să fie bine ales şi  întreg consultul homeopatic are ca scop găsirea acelui remediu care să acopere totalitatea simptomelor pacientului, remediu faţă de care acesta este probabil cel mai sensibil.
 
Principiul totalităţii simptomelor
Pentru ca imaginea pacientului  să fie cât mai exactă trebuie să fie luate în considerare toate simptomele pe care le prezintă acesta dar şi o serie de caracteristici ale sale care îl precizează ca individualitate. Astfel, au o mare importanţă dorinţele ( de ex. dorinţa de sare la Nat-m sau de lucruri acre la Sepia), aversiunile ( de ex. aversiunea faţă de curenţii de aer la Silicea sau Hepar sulphuris), caracterul şi temperamentul său ( de ex. avariţia la Arsenicum sau tendinţa colerică la Nux vomica), întâmplările semnificative ale vieţii, bolile personale sau ale rudelor etc., chiar dacă ele nu par să aibă legătură cu afecţiunea prezentă. Homeopatul trebuie să reconstituie din acest puzzle de fragmente disparate o imagine coerentă şi unitară care să ducă mai apoi la remediul tipologic curativ similar.
Deşi toate simptomele trebuie luate în considerare, cele mai importante sunt cele mai particulare, neobişnuite sau caracteristice pacientului. Este o muncă de valorizare absolut necesară în care medicul trebuie să discearnă elementele cele mai semnificative şi care face ca homeopatia de clasă să fie o adevărată artă a înţelegerii fiinţei umane.
 
Consultul homeopatic
Consultul homeopatic trebuie să precizeze totalitatea simptomelor în toate detaliile lor şi să ducă la prescrierea remediului corect. În cadrul consultului trebuie precizată boala ( sau bolile) de care suferă pacientul dar mai ales acele simptome şi  detalii care îl individualizează. În principiu el nu diferă prea mult de cel alopatic şi cuprinde etapele de observaţie, inspecţie, ascultaţie, palpare, etc. dar acordă o mai mare importanţă interogatoriului, care nu se referă numai la simptomele actuale ci şi la toate detaliile care privesc viaţa pacientului. Medicul homeopat trebuie să fie un bun psiholog : el trebuie să observe cu acuitate toate detaliile comportamentale şi temperamentale ale pacientului, să sesizeze care sunt zonele sensibile ale psihismului său, punctele nevralgice  care sunt posibile surse de stres ori dezechilibru. De asemenea, inspecţia şi consultul clinic trebuie să ia în seamă toate detaliile semiologice ale unor leziuni locale, să le precizeze forma, culoarea, profunzimea, aspectul şi modalităţile.
Una dintre legendele despre homeopatie este că, în general „consultul homeopatic durează foarte mult”. Nu este neapărat necesar. Totul depinde de modul de înţelegere a medicului, de experienţa sa, de capacitatea sa de a valoriza corect simptomele cele mai caracteristice şi, în cele din urmă, de capacitatea sa de a decide pentru remediul corect sau pentru o atitudine potrivită momentului.
 În cazurile acute consultul este de obicei mai scurt pentru că sunt suficiente câteva simptome foarte pregnante, bine individualizate, care se referă la modul în care pacientul îşi face „propria boală”; este important ca medicul homeopat să aibă imaginea corectă a bolii tipice pentru a putea deosebi simptomele comune ale acesteia de simptomele particulare pacientului şi definitorii din punct de vedere homeopatic pentru remediul corect. O bună şi clară întrebuinţare a „crucii lui Hering”  ( localizare, senzaţii etc.) , aplicată simptomului celui mai intens, şi luarea în considerare a unor concomitenţe sau cauzalităţi specifice duce de obicei la o prescriere curativă. În cazurile acute nu trebuie ignorată boala, cum clamează unii homeopaţi, ci trebuie doar bine individualizată. Astfel putem avea o „ angină de Mercurius” , o „pneumonie de Bryonia” sau „ o toxiinfecţie alimentară de Arsenicum” care , bine recunoscute, cedează spectaculos la remediul respectiv. În cazurile acute nu este adevărat că tratamentul homeopatic este de lungă durată; remediul corect administrat în potenţa potrivită acţionează surprinzător de repede.
Pe de altă parte, este adevărat că în afecţiunile cronice tratamentele homeopatice sunt de lungă durată dar aceasta se întâmplă în primul rând pentru că obiectivul tratamentului este vindecarea pacientului şi nu simpla paleaţie a simptomelor.  Într-o rinită alergică, un antihistaminic duce la suprimarea simptomelor dar nu la vindecarea mecanismelor patologice; în aceeaşi boală, tratamentul homeopatic are ca obiectiv dispariţia alergiei şi nu doar ( sau în primul rând) dispariţia rinoreei. Este o deosebire de perspectivă între cele modul în care cele două paradigme medicale abordează aceeaşi problematică.
 În cazurile cronice consultul este mai laborios, dar totul depinde de nivelul de comunicare între medic şi pacient , de înţelegerea pacientului de către medic şi, în cele din urmă, de ştiinţa şi experienţa  acestuia. Spre deosebire de afecţiunile acute, în cazurile cronice ceea ce contează este găsirea remediului tipologic iar în cadrul consultului uneori este necesar ca medicul să stabilească nişte date generale despre constituţia, tipologia, diateza ( miasma) pacientului.
Constituţiapacientului derivă din datele sale antropometrice, psihosomatice  şi caracteriale; este o noţiune importantă mai ales la copii, unde ea se poate stabili uneori „dintr-o privire” ; astfel există constituţii carbonice ( rubiconde), fosforice ( longilini) , fluorice ( cu dismorfisme) etc.
Tipologiase referă la datele cele mai caracteristice , „tipice” pacientului şi , în cele din urmă la remediul similar, tipologic sau de fond al acestuia. Remediul tipologic este de mai mare profunzime şi mai stabil decât remediile conjuncturale care se dau pentru anumite afecţiuni specifice sau pentru afecţiunile acute.
Diateza( sau în terminologia hahnemanniană, miasma) este o noţiune care se referă la tendinţele patologice dobândite sau înnăscute care fac mai probabilă apariţia unor afecţiuni. Este vorba de predispoziţii morbide care se pot actualiza sau nu şi care influenţează patternul reacţional al pacientului.  Hahnemann a vorbit de trei miasme : psora ( cu tendinţa de a face afecţiuni cutanate pruriginoase) , sicoza ( tendinţa la sindroame secretorii şi la neoformaţii) şi sifilisul ( cu tendinţa la ulceraţii şi distrucţii organice). La acestea s-au mai adăugat tuberculinismul şi cancerismul dar nu toţi homeopaţii sunt de acord cu aceste noţiuni. Ele totuşi pot fi de folos , pentru că îngustează oarecum spectrul alegerii remediului şi pot da o imagine mai exactă asupra evoluţiei pacientului.
 
Diluare – dinamizare – potenţare.
Primele experienţe ale lui Hahnemann au folosit substanţe în doze mult diminuate cantitativ; observând că aceste doze încă pot produce efecte nedorite el a crescut progresiv  diluţiile; de asemenea a observat că, preparate corect, diluţiile mari nu numai că nu îşi pierd efectul ci  ,dimpotrivă, acţionează mai profund asupra organismului. Deja, în 1810, în anul apariţiei primei ediţii a Organonului, el a fixat o modalitate de preparare relativ comodă şi care dă o bună repetabilitate remediilor şi anume scara centezimală : la fiecare treaptă de diluţie raportul între substanţă şi solvent este de 1/100.
Hering a introdus scara decimală de diluare, în care raportul este de 1/10.
Spre sfârşitul vieţii, pe când se afla la Paris, Hahnemann care a fost un mare experimentator toată viaţa, nemulţumit de faptul că remediile chiar şi în diluţii mari mai pot da încă agravări, a introdus scala LM , în care raportul de diluare este de 1/50 000
În principiu remediile homeopatice sunt substanţe diluate, dar nu este vorba de o simplă diluare ci de o diluare care se însoţeşte la fiecare treaptă de o energică sucusiune ( scuturare, amestecare ritmică şi repetată) care face ca întreg lichidul de diluţie să fie „impregnat” de fiecare dată cu informaţia remediului. De aceea , de multe ori homeopaţii nu vorbesc despre diluţie ci despre potenţă, iar procesul de reiterare a informaţiei a fost denumit de Hahnemann dinamizare sau potenţare. În cazul plantelor procesul porneşte de la un extract alcoolic din plantă ( de obicei proaspătă) numit Tinctură-mamă. În cazul sărurilor, metalelor sau altor substanţe insolubile prepararea iniţială se face prin triturare cu lactoză până la a treia centezimală, după care se trece pe alcool. În final cu preparatul lichid se face o pulverizare fină şi repetată a unor granule sau tablete care se administrează perlingual. Pentru anumite preparate este însă posibil să se folosească soluţia în loc de granule.
 
Reguli de administrare a remediilor
Există câteva reguli de administrare a remediilor, ce sunt prezentate mai pe larg în textul pentru farmacişti, unde trimitem. În principiu aceste reguli au  două scopuri: o bună absorbţie a remediului şi reducerea şanselor ca remediul să fie antidotat.
De aceea globulele sau tabletele se pun pe limbă sau sublingual fără să se atingă cu mâna; contactul cu transpiraţia şi mirosul  corpului pot influenţa suprafaţă globulelor şi antidota o parte din acţiunea remediului. Dacă este vorba de soluţie, aceasta se dizolvă în puţină apă şi se ia cu înghiţituri mici care se ţin în gură. Interdicţia de la cafea, mentă, substanţe aromate este mai mult formală şi ea se referă la posibilitatea antidotării imediate a absorbţiei. În principiu este preferabil ca remediile sa fie luate la distanţă de mese ( jumătate de oră) pentru a împiedica antidotarea de orice fel. Conform propriilor opţiuni sau la recomandarea medicului ( atunci când este necesar) pacientul  poate ţine un regim alimentar. În general însă nu se recomandă schimbări majore ale stilului de viaţă, pentru a avea o imagine cât mai fidelă a acţiunii remediului. Bineînţeles că este recomandabil să se înlăture sursele de stress, intoxicaţie şi dependenţele de tutun, alcool, droguri, muncă excesivă, etc.
În general însă antidotările care se fac cu mentă, cafea sau substanţe aromate sunt mult mai mici decât cele datorate antibioticelor ori corticoterapiei; dar înlăturarea acestora cere destule precauţii.
 
Relaţia cu alopatia
Una dintre problemele spinoase atât pentru pacient cât şi pentru medici este relaţia dintre remediile homeopatice şi medicamentele  alopate. În general, fiecare dintre aceste discipline se opune la renunţarea tratamentului prescris iar pacientul este de multe ori derutat, prins între jocul argumentelor ( şi orgoliilor, din păcate) fiecăreia.   O bună colaborare şi o atitudine corectă din punct de vedere deontologic este de dorit pentru medicii ambelor discipline şi cu siguranţă soluţia cea mai bună pentru pacient.
În principiu este de preferat ca cele două tipuri de prescripţie să nu se amestece decât atunci când este absolut necesar. Medicamentele alopate , în marea lor majoritate, blochează anumite mecanisme fiziologice ( receptorii pentru durere; mecanismele febrei sau ale alergiei, inflamaţia, etc.) astfel blocând expresia bolilor dar nu neapărat şi cauza lor. Homeopatia acţionează asupra aceloraşi mecanisme dar din altă perspectivă; dacă aceste mecanisme sunt blocate acţiunea ei este  mai redusă. Cu toate acestea, în special în bolile cronice, s-a observat că este posibil de început tratamentul homeopatic în timp ce pacientul foloseşte medicamente alopate, şi că, în timp , un bun tratament homeopatic poate duce la scăderea dozelor alopatice ; aşa este cazul în hipertensiunea arterială, diabetul zaharat de tip 2, în astmul bronşic etc.) La fel ca la copii care au luat multe antibiotice sau la pacienţii cu corticoterapie, în aceste cazuri rezultatele apar mai greu şi mai lent, pentru că organismul trebuie să înveţe să îşi reia patternurile reacţionale depăşite de boală şi puse în paranteză de medicamentele alopate. În cazurile cronice nu este întotdeauna posibil de renunţat dintr-o dată la medicamentele alopatice şi acesta din două motive:
- oprirea medicamentelor alopatice duce la o de-supresie a mecanismelor bolii ceea ce de obicei se manifestă ca o recrudescenţă a simptomatologiei. Mecanismele fiziologice prin care organismul se opune bolii sunt supresate de alopatie şi până să intre sub influenţa remediilor e nevoie de timp;
- pe de altă parte, oprirea medicamentele alopate duce la apariţia şi evoluţia naturală a bolii ceea ce provoacă adeseori o agravare a simptomelor şi înrăutăţirea stării pacientului.
Pe de altă parte, continuarea la nesfârşit a medicaţiei alopate , mai ales când e vorba de doze mari, face aproape imposibilă atingerea obiectivului tratamentului homeopatic, care este vindecarea definitivă, permanentă , pentru că mecanismele care ar duce la această vindecare sunt blocate. De aceea este necesară o atitudine înţeleaptă din partea tuturor medicilor care participă la actul terapeutic şi, cel puţin în cazurile grave, scăderea dozelor de medicamente alopatice să se facă atent şi în măsura în care nu periclitează bolnavul.
În cazul bolilor acute situaţia este oarecum diferită. În principiu, majoritatea bolilor acute pot fi tratate cu succes prin homeopatie, mai ales dacă este vorba de persoane care au o vitalitate bună şi nu au luat recent (sau prea multe) medicamente alopatice. Oricum, medicul curant este suveran să hotărască ce alternativă este mai adecvată pacientului său, iar dacă este vorba de un homeopat, atitudinea sa ţine mai mult de experienţa personală şi de evaluarea fiecărui caz în parte decât de indicaţii generale. Dacă homeopatul ştie că poate rezolva un caz acut prin remediile sale în deplină siguranţă, dacă îşi poate asuma responsabilitatea cazului, să o facă. Dacă simte însă că nu este sigur sau cazul îl depăşeşte este preferabil să recurgă la metodele clasice pentru a evita ca pacientul să fie pus în pericol.
Din păcate, atitudinea medicilor faţă de homeopatie ţine mai mult de convingerile personale decât de informare sau ştiinţă. Cei care simt că actuala paradigmă molecularistă şi excesele de medicamente sunt insuficiente sau nocive, medicii practicieni care se confruntă cu cazuri dificil de rezolvat şi greu de încadrat nosologic, chirurgii care văd în fapt  puterile vindecătoare ale naturii, sunt adeseori mai deschişi spre această alternativă blândă, nenocivă şi în concordanţă cu natura. Este adevărat că există suficiente probleme nerezolvate, de principiu,  în legătură cu homeopatia dar cele mai aprigi critici vin adeseori din partea unor medici neinformaţi şi ţin mai puţin de principii cât de opţiunile personale sau de lipsa celei mai elementare experienţe în acest domeniu. În timp  ce lumea ştiinţei şi a informaticii progresează cu paşi repezi şi exponenţial, în domeniul medical funcţionează o anumită inerţie ( explicabilă şi până la un punct justificată) care refuză pluralismul şi alternativele. La aceasta se adaugă şi marile presiuni exercitate de înfloritoarea industrie a medicamentelor alopatice, care de multe ori transformă medicina într-un domeniu de consum, lansând pe piaţă - cu multe studii şi o susţinută activitate de marketing - noi şi noi medicamente, care sunt înlocuite după câţiva ani, ca rezultat al unor studii negative. Faţă de această pletoră de medicamente noi, homeopatia vine cu relativ puţine remedii, cele mai multe dintre ele deja istorice,  dar care au în favoare verificarea în timp şi o bună cunoaştere a efectelor lor.
În timp ce medicamentele alopatice sunt din ce în ce mai specializate,  homeopatia  încă aspiră la idealul totalităţii şi integralităţii pe care orice om, bolnav sau nu, şi-l doreşte atunci când este vorba de propria persoană.
 
Pacientul homeopatic
Pacientul  care solicită consult homeopatic este de obicei  un pacient care , dintr-un motiv sau altul, este nemulţumit de alopatie; fie de rezultatele ei, fie de modul de abordare, fie din cauza opţiunilor sale ideologice. Dar de cele mai multe ori adevăratul motiv este disperarea că nu îşi poate rezolva problemele.
De asemenea, de cele mai multe ori el nu ştie nimic sau are o idee falsă despre această terapeutică. Mulţi pacienţi confundă homeopatia cu „naturismul” şi se aşteaptă ca medicul homeopat să le prescrie „ierburi „ sau „ ceaiuri”, să le dea regimuri alimentare draconice sau să le facă un consult psihanalitic. Faţă de aceste niveluri de expectaţie medicul homeopat trebuie să îşi definească metoda şi mijloacele, trebuie să se delimiteze de ansamblul ( uneori onorabil) al alternativelor medicale şi să îşi precizeze calitatea de medic care practică o disciplină  pur medicală  ( şi nu derivată din alte concepţii) ce are drept scop vindecarea. Este un efort de informare ce trebuie făcut cu fiecare pacient, ca acesta să înţeleagă obiectivul tratamentului, mijloacele sale şi ( mai ales) modul corect de administrare a remediilor. Cu alte cuvinte, fiecare medic homeopat trebuie să îşi instruiască pacienţii, să îi educe şi să îi facă să înţeleagă dacă nu esenţa , cel puţin aspectele formale ale tratamentului.
Poate cel mai dificil lucru de învăţat este acela că homeopatia nu are ca obiectiv principal boala ci sănătatea; că este o metodă orientată spre dobândirea sănătăţii şi că acest obiectiv nu are drept scop imediat combaterea simptomelor , aşa cum se întâmplă în alopatie ci vindecarea, acea „stare de bine fizic, psihic şi social”  care defineşte sănătatea după OMS. Mai ales în privinţa părinţilor disperaţi că progeniturile lor fac mereu  boli acute sau care trenează este de subliniat faptul că nu bolile copiilor ( de obicei intercurenţe benigne) sunt adevărata problemă ci starea lor de sănătate, faptul că sunt sensibili la boli şi că ( nu rareori cu ajutorul abuzului de antibiotice sau alte medicamente ce suprimă reacţiile naturale ale organismului) nu mai ştiu să se apere de ele. Părinţi trebuie instruiţi pentru tratamentul copiilor şi nu rareori trebuie trataţi ei înşişi pentru că proiectează asupra copiilor propriile spaime, complexe şi insuficienţe.
Într-o lume în care homeopatia ar fi privită ca o disciplină medicală normală şi de primă intenţie , toate aceste explicaţii ar fi probabil inutile: esenţial ar fi  ca medicul să prescrie eficace şi pacientul să se vindece. Nu se întâmplă aşa pentru că, încă (  pentru mulţi pacienţi şi medici), homeopatia este o disciplină exotică, stranie, de neînţeles. Este de datoria fiecărui homeopat să o facă comprehensibilă, dar mijlocul cel mai eficace pentru a convinge este să îşi vindece pacienţii.
 
 Unicism, pluralism, complexism
Dacă homeopatia s-ar prezenta ca o disciplină complet uniformă, fără diferenţe de opinii şi opţiuni, ea ar putea fi suspectată că nu este o disciplină dinamică, în evoluţie şi transformare. Aşa se face că în homeopatie există curente, şcoli, mici „-isme” care îşi afirmă şi apără cu pasiune punctele de vedere. Unul dintre punctele centrale care este prilej de dispută este în legătură cu “dacă” şi “cum” se pot asocia remediile.
În faţa polipragmaziei alopatiei timpului său , care amesteca fără noimă  medicamente cărora nu li se ştiau toate efectele şi mai ales consecinţele interacţiunilor dintre ele, Hahnemann a adoptat o atitudine restrictivă dar ştiinţifică. El nu  administrat decât un singur remediu odată, după o serioasă analiză a simptomelor, pentru a vedea modul de reacţie al organismului. Nu este mai puţin  adevărat că la un moment dat, în jurul 1830, Hahnemann a fost încântat de rezultatele lui Aegidi care a folosit două remedii în acelaşi timp şi chiar vroia să includă această posibilitate în a 5-a ediţie a Organonului dar a renunţat în faţa protestelor confraţilor care vedeau în acesta deschiderea în homeopatie a drumului către polipragmazie. Este însă cert ca Hahnemann a folosit alternanţa de remedii ( de ex Cuprum şi Veratrum în epidemia de holeră) dar mai ales succesiunea rapidă a două sau trei remedii, în cazurile în care tabloul clinic o făcea necesar. După tentativa din 1830, el a folosit însă cu consecvenţă administrarea unui singur remediu odată, deşi remediile se puteau succeda frecvent. Direcţia care se revendică de la Hahnemann în această modalitate s-a denumit „homeopatie clasică” sau unicism şi reprezintă idealul celor mai mulţi homeopaţi.
Tot de la Hahnemann se revendică şi pluralismul , mult folosit de şcoala franceză de homeopatie ( şi de mulţi homeopaţi români), care administrează remedii succesiv şi alternativ , pe o perioadă determinată de timp. Există multe variante de pluralism, cu mai multe sau mai puţine remedii, administrate pe criterii diferite: se administrează un remediu tipologic, remedii cu tropism tisular , remedii pentru anumite cauzalităţi, etc. Uneori se fac strategii întregi a căror scop este eliminarea nivelurilor de perturbare stratificate care  reprezintă „baraje” ce trebuie înlăturate succesiv ( ca in homotoxicologie sau în varianta Dr. Elmiger).
Din necesităţi practice, a luat naştere şi complexismul  în care mai multe remedii , de obicei în diluţii mici, sunt puse împreună pentru a forma un preparat complex cu indicaţii punctuale,  în scop de drenaj sau privind anumite simptome bine definite.
Complexismul este la limita alopatiei pentru că izolează anumite simptome ţintă pe care încearcă să le amelioreze; poate fi un început pentru medicii alopaţi care , fără să aibă mare experienţă în homeopatie, simt nevoia să îşi trateze pacienţii altfel; rezultatele sunt statistice, dar complexismul poate fi folosit de către pacienţii care nu pot face un consult homeopatic imediat  ( la aşa numitele „prescrieri la telefon”) sau ca terapie de drenaj care să pregătească pacientul pentru remedii cu acţiune mai profundă.
 
Scala potenţelor
O altă problemă spinoasă la care s-a răspuns diferit o reprezintă alegerea cea mai potrivită a potenţei sau diluţiei pentru ca tratamentul  homeopatic să aibă efectul scontat.
În general diluţiile sunt împărţite în mici , medii şi mari, dar înţelegerea lor este diferită în funcţie de şcolile de homeopatie.
Şcoala franceză ( care a influenţat mult homeopatia românească) consideră diluţii mici  până la C 7; diluţii medii C9, C16 şi diluţii mari C30. Şcoala anglo-saxonă ( engleză, americană şi prin influenţe directe şi cea indiană) consideră diluţii mici până la C30 , diluţii medii C200 şi diluţii mari 1000 sau mai mult.
Diluţiile decimale ( D sau X)  comparativ cu cele centezimale ( CH) sunt mai mici dar potenţarea este mai mare; de aceea sunt folositoare în cazurile acute sau  în cazurile în care există leziuni organice manifeste. În această scală, diluţiile mici sunt până  la D6, cele medii sunt D10, 15 şi cele mari D30.
Scala diluţiilor LM prezintă remedii cu diluţie foarte mare ( 1/50 000 la fiecare treaptă de diluţie) dar mai puţin potenţate; cei care o folosesc afirmă că în acest sistem există puţine agravări homeopatice, că remediile sunt foarte blânde şi manipulabile; are indicaţie mai ales în bolile cronice.
În alegerea potenţei potrivite intervin mai multe variabile care trebuie considerate, dar probabil factorul cel mai important este experienţa medicului. Factorii care determină alegerea unei anume potenţe sunt, aproximativ în această ordine:
- vitalitatea pacientului ; o vitalitate bună suportă diluţii mai mari; o vitalitate scăzută cere diluţii mai mici ;
-  nivelul de afectare; afecţiunile organice îndrumă spre potenţe mai mici, cele fiziologice spre potenţe medii, cele psihice spre diluţii mari ;
- gradul de similitudine ; cu cât similitudinea dintre simptomele pacientului şi remediu este mai mare cu atât se permite o potenţă mai înaltă ;
- nivelul de profunzime vizat de tratament ; cu cât se doreşte o acţiune mai profundă şi mai durabilă în timp , cu atât se urcă pe scara potenţelor.
Mai este de luat în considerare şi legea lui Arndt-Schultz, în legătură cu inversarea efectului după doză. Astfel, diluţii mici sunt stimulatoare ; diluţiile medii sunt modulatoare iar diluţiile mari frenatoare.
 
Ritmul de administrare  şi dozele
În ceea ce priveşte ritmul de administrare acesta trebuie să ţină seama de starea pacientului ( în acut se administrează des, în cronic mai rar) şi de potenţă ( potenţele mici se administrează mai des, potenţele mari mai rar). În cazul unei crize de astmă bronşic în stare acută remediul se poate administra şi la 1-2 ore; în cazul unor afecţiuni febrile la 3-4 ore; în angine la 6-8 ore ş.a.m.d. Potenţele C 30, C200 se pot administra la 3-4 zile la început apoi la 7-14 zile în afecţiunile cronice ( dar mai des în cele acute).
Potenţele LM se pot administra zilnic sau  câteva zile pe săptămână pe perioade lunci de timp.
În ceea ce priveşte dozele , acestea diferă după cât de mari sunt granulele şi cât de sensibil este pacientul; la pacienţi foarte sensibili este uneori nevoie ca granulele să fie dizolvate în apă şi doza să fie împărţită de-a lungul zilei ( aşa numita „ split method” descrisă de Hahnemann în ediţia a 5-a a Organonului)
În realitate nu există nici un fel de reguli stricte în legătură cu posologia homeopatică, dar principiile generale sunt cele expuse mai sus.
 
Reacţii la remediul homeopatic
Rezultatul ideal pentru orice tratament homeopatic este o vindecare rapidă, uşoară şi permanentă. În cazul afecţiunilor acute aceasta se întâmplă adeseori  atunci când se foloseşte remediul , potenţa şi ritmul de administrare potrivit.
În cazul bolilor cronice inveterate este posibil ca iniţial să apară o agravare homeopatică ce trebuie explicată pacientului: datorită remediului, organismul reacţionează şi încearcă să repună în funcţie mecanismele de eliminare a bolii. Astfel este posibil să apară mici reacţii febrile ( semn cert de evoluţie favorabilă de exemplu  la copiii cu astm trataţi alopatic care nu mai fac febră) , să apară o extindere iniţială a erupţiilor ( adeseori observată în dermatitele atopice sau psoriazis) , să apară o restabilire a unor eliminări suprimate ( nazale, transpiraţie, leucoree, etc.). În general nu trebuie intervenit în aceste agravări pentru că ele se remit de la sine; se intervine doar  dacă e vorba de condiţii realmente grave cu un tratament intercurent, preferabil tot homeopatic, care să nu perturbe prea mult procesul de vindecare. Aceste agravări oarecum benefice trebuiescdeosebite de:
- agravările datorate evoluţiei naturale ale bolii (  caz în care apar doar simptomele bolii dar agravate şi care arată că tratamentul homeopat nu şi-a atins ţinta şi trebuie modificat); sau de
- patogeneziile involuntare ( la pacient apar simptome noi, induse de remediu) ce arată o mare sensibilitate a pacientului la remediu şi, după caz, fie se aşteaptă extincţia de la sine a simptomelor, fie se modifică diluţia,  fie se antidotează remediul.
Un bun îndrumător pentru a aprecia evoluţia favorabilă a simptomelor sub tratamentul homeopatic este aşa-numita „lege a lui Hering” care afirmă că tratamentul induce o reacţie benefică atunci când afecţiunea„ evoluează de sus în jos, de la centru spre periferie şi din profunzime în suprafaţă”
 
Locul homeopatiei în medicina modernă
După cum se poate vedea din ghidul remediilor inclus în acest breviar, indicaţiile homeopatiei sunt extrem de largi în condiţii patologice diverse şi de gravitate variată.
Există totuşi o serie de indicaţii predilecte ( dar în nici un caz exclusive) ale homeopatiei pentru situaţiile care denotă o dezechilibrarea mecanismelor homeostatice generale, a sistemului imunitar ( fie în alergii, fie în depresii imunitare), fie în afecţiuni psihosomatice sau care cuprind concomitent mai multe sisteme şi organe.
Copii sunt în general mai sensibili la acţiunea remediilor şi răspund bine la tratamentul homeopatic încă de la vârste fragede ( un argument puternic împotriva ideii că remediile sunt placebo!) ; în locul administrării de multe ori abuzive de antibiotice, homeopatia oferă o alternativă eficientă pentru nenumăratele afecţiuni intercurente de gravitate nu prea mare ce apar la copii preşcolari sau şcolari. În plus, în timp ea restabileşte mecanismele imunitare şi copii devin mai rezistenţi la aceste afecţiuni.
De asemenea este o terapie indicată pentru tulburările psihosomatice diverse, de la nevroze la afecţiuni organice sau sistemice ce au cauzalitate psihică; în multe cazuri este o alternativă la tratamentele alopate paleative.
Locul homeopatiei astăzi este acela de alternativă terapeutică , atunci când alopatia este ineficientă sau prea toxică sau de complementar terapeutic , atunci când tratamentele alopatice sunt absolut necesare.
O bună informare a medicilor şi a pacienţilor ar reduce din rezistenţa pe care unii o manifestă la această terapie, printr-o mai bună înţelegere şi acceptare a ei. Breviarul de faţă şi-a propus acest scop.

Dr. Gheorghe Jurj
Timişoara